Poezia (din gr. poiesis – creatie) – opera cu anumite caracteristici formale, care sugereaza sentimente, emotii, idei, prin ritm, armonie si imagine. Specificul poeziei este dat de relatia care se stabileste intre forma (versuri, muzicalitate, caracteristicile limbajului poetic: expresivitate, ambiguitate, sugestie) si continut (expresia emotionala a sentimentelor; expresia unei alte logici, logica poetica).
Evolutia poeziei:
– antichitatea greco-latina: Aristotel, mimesis (forma de cunoastere a lumii prin imitatia realitatii);
– clasicismul – respectarea unor reguli formale si de continut, respectarea modelelor antichitatii;
– romantismul – sentimentul, pasiunea, fantezia;
– lirica moderna: simbolismul – concentrarea asupra eului si a muzicii interioare a versului;
– secolul al XX-lea: poezia pura (forma a extazului mistic), poezia ermetica (incifrarea mesajului), poezia obiectuala (lipsita de sens), poezia postmodernista (ludicul, metatextul, banalizarea expresiei si a problematicii) etc.
W. Kayzer, Opera literara – „Atunci cand ni se povesteste ceva este vorba despre epica, atunci cand niste oameni costumati joaca o actiune pe scena este vorba de teatru, iar atunci cand un eu resimte o stare si si-o exprima este vorba despre lirica”.
Structura textului poetic
– comunicarea in textul poetic (eul liric; raportul autor – eu liric);
Eul liric – „vocea” care exprima gandurile si sentimentele poetului;
– individualitate creatoare care nu se confunda cu personalitatea biografica/reala a autorului; eul liric are ca sursa eul empiric, dar il depaseste pe acesta, prin exprimarea generalizatoare a unor trairi sau valori general-umane;
– marcile lexico-gramaticale ale prezentei eului liric intr-un text poetic: pronume si verbe la persoana I sau a II-a, singular si plural, dativul etic, indici ai spatiului si ai timpului ordonati prin raportare la vorbitor.
Specificul genului liric: comunicarea directa a unor trairi prezente (prezentul etern) incarcate de o mare afectivitate.
– tipuri de lirism: subiectiv si obiectiv;
Tipuri de lirism: subiectiv – obiectiv
Alaturi de lirica eului, prin excelenta subiectiva, personala, se mai poate vorbi si de o poezie lirica obiectiva (G. Calinescu), numita si lirica rolurilor (T. Vianu: expresia lirica nu este autocomunicare).
Poezie lirica obiectiva – de exemplu: G. Cosbuc, considerat poetul taranimii (poetul isi insuseste conceptia si forma de traire subiectiva a unei categorii sociale, exprimandu-le in poezie).
– lirica moderna este o „lirica obiectivata”
– „lirica a mastilor” (T. Vianu) – autocomunicarea (subiectiva) se face alegoric sub chipul unei alte psihologii, ca in Luceafarul sau Calin (file din poveste) de M. Eminescu, sau al unei masti (in fabule, personajele sunt masti lirice ale satirei), apropierea poeziei de genul dramatic fiind monologata si reprezentabila.
– elemente de compozitie in textul poetic: titlu, incipit, secvente poetice,, relatii de opozitie si de simetrie, elemente de recurenta (motiv poetic, laitmotiv);
– nivelurile textului poetic: fonetic, morfosintactic, lexico-semantic si stilistic, Limbajul si expresivitatea textului poetic
– caracteristicile limbajului poetic (expresivitate, ambiguitate, sugestie, reflexivitate etc.);
– imaginarul poetic;
– procedee artistice/figuri de stil – concept, clasificare: figuri sintactice si de constructie (enumeratia, repetitia, paralelismul sintactic, refrenul, simetria, antiteza, interogatia retorica, exclamatia retorica, invocatia retorica), figuri semantice (epitetul, comparatia, metafora, oximoronul, sinestezia, simbolul), figuri de sunet (aliteratia);
Figuri semantice
Epitetul – „partea de vorbire sau de fraza care determina, in lucrarile sau actiunile exprimate, printr-un substantiv sau verb, insusirile lor estetice, adica acelea care pun in lumina felul cum le vede sau cum le simte scriitorul si care au un rasunet in sensibilitatea si fantezia cititorului” (Tudor Vianu). Epitetul reda insusiri neobisnuite ale obiectelor, fenomenelor etc. Epitetele pot fi: sinestezice, metaforice, sincretice, complexe, apreciative, antitetice, morale, evocative, ornante. Frumusetea epitetelor este data de asocierea deosebita, inedita a cuvintelor. Exemplu: „Si clopote de-alarma rasuna ragusit’ (M. Eminescu).
Comparatia – procedeu artistic care consta in alaturarea a doi termeni (obiecte, persoane, idei, fenomene, actiuni etc.) cu insusiri asemanatoare, urmarindu-se evidentierea anumitor caracteristici ale primului termen (de comparat), prin intermediul celui de-al doilea (cu care se compara). Relatia de asemanare este pusa in evidenta prin folosirea unor grupuri de cuvinte sau a unor cuvinte, cum ar fi: ca, precum, asemenea, la fel ca etc. Exemplu: „Si e liniste pe dealuri/Ca-ntr-o manastire arsa” (O. Goga).
Structura unei comparatii: termenul de comparat – cuvant comparativ (ca, precum) – termenul cu care se compara
Metafora – procedeu artistic prin care se trece de la sensul propriu al cuvantului sau al unei expresii, la un alt sens, figurat, pe care cuvantul sau expresia il dobandeste numai prin analogie, in context. in comparatia initiala, care sta la baza metaforei, termenul cu sens impropriu, figurat, il substituie pe cel cu sens propriu, de unde rezulta ca intr-o expresie metaforica exista un inteles usor de intuit si altul mai greu de intuit, sugerat. Exemplu: „Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta/Prin care trece alba regina noptii moarta” (M. Eminescu).
Oximoronul – figura de stil ce consta in asocierea, in aceeasi sintagma, a unor notiuni logic incompatibile (care se exclud), dar care creeaza prin contrast o imagine deosebit de expresiva. Exemple: „dulce jale”, farmec dureros”, „dureros de dulce” (M. Eminescu), „vara de noiembrie” (L. Blaga), „intuneric alb” (T. Arghezi).
Sinestezia – asocierea unor senzatii de natura diferita, transpuse literar prin imbinarea de imagini vizuale, auditive, olfactive, tactile. Exemple: „Primavara […]/O pictura parfumata cu vibrari de violet’ (G. Bacovia), „Flori albastre tremur ude in vazduhul violet” (M. Eminescu).
Simbolul – „o imagine analogica ori conventionala menita sa sensibilizeze o idee abstracta, care se repeta, adesea, sistematic si tinteste direct la transmiterea mesajului” (Gh. N. Dragomirescu); semn concret ce reprezinta un alt obiect, persoana, idee, abstractiune etc. Exemplu: „Iara noi? noi, epigonii? … Simtiri reci, harfe zdrobite” (M. Eminescu), „plumb”‘ (G. Bacovia).
Figuri sintactice si de constructie
Enumeratia – insiruirea mai multor termeni din acelasi camp semantic sau referitori la aceeasi tema, care duce la amplificarea ideii exprimate. Exemplu: „Caci eu iubesc/si ochi si flori si buze si morminte (L. Blaga).
Repetitia – figura de stil care consta in repetarea unui cuvant sau a unui grup de cuvinte, pentru a intari o idee sau o impresie. Exemplu: „Care vine, vine, vine, calca totul in picioare” (M. Eminescu).
Paralelismul sintactic – procedeu compozitional cu efect de intensificare, constand din reluarea mai multor cuvinte in aceeasi ordine sau din constructia simetrica a doua sau mai multe propozitii, versuri sau strofe; identitatea structurii sintactice din doua sau mai multe enunturi apropiate din text, astfel incat asemanarea lor sa fie perceptibila. Exemplu: „alcatuirea ei e menita sa straluceasca, trupul ei sa infloreasca” (M. Sadoveanu).
Refrenul – cuvantul, versul sau versurile care se repeta la anumite intervale (ale discursului liric) spre a accentua o idee, o stare sau un anumit efect artistic.
Antiteza – figura de stil care consta in alaturarea a doi termeni opusi/antagonici (personaje, situatii, fenomene, idei etc), care se pun reciproc in lumina, urmarindu-se sa se reliefeze opozitia dintre acestia. Exemplu: „Eu veneam de sus, tu veneai de jos/Tu soseai din vieti, eu veneam din morti’ (T. Arghezi).
Exclamatia retorica – enunt prin care se exprima subiectivitatea afectiva, cu ajutorul unei intonatii specifice, a cuvintelor exclamative, de obicei, intr-un discurs care nu se adreseaza direct unui interlocutor; confera solemnitate. Exemplu: „Lumina ce larga el/Albastrul ce crud? (L. Blaga).
Invocatia retorica – formula retorica de adresare catre o persoana, absenta sau imaginara, de la care nu se asteapta, de fapt, nici o interventie. in literatura clasica, presupune ruga adresata de poet muzei sau divinitatii.
Figuri de sunet
Aliteratia – repetarea unui sunet sau a unui grup de sunete, de obicei din radacina cuvintelor, cu efect eufonic, imitativ sau expresiv; in sens larg, se refera la repetitia atat a sunetelor initiale, cat si a celor din interiorul cuvintelor, ceea ce face ca asonanta si rima sa fie considerate specii ale aliteratiei. Exemple: „vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie” (M. Eminescu), „Si zalele-i zuruie crunte” (G. Cosbuc).
Strofa – grupare de versuri delimitate grafic printr-un spatiu alb; de obicei, strofa este unitara din punctul de vedere al intelesului, dar si al I masurii, al ritmului si al rimei. Numarul versurilor dintr-o strofa difera, incepand cu strofe formate dintr-un singur vers si ajungand pana la o strofa cu 12 versuri.
Dupa numarul de versuri din care sunt alcatuite strofele, pot fi: monovers (un vers), distih (doua versuri), tertet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (sase versuri), septet (sapte versuri), octava (opt versuri), nona (noua versuri), decima (zece versuri).
Versul – este un rand dintr-o poezie, in care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rima si masura. Acesta este versul clasic. in afara de acest gen de vers, mai exista:
– versul liber – vers lipsit de constrangerile de ordin prozodic ale poeziei clasice (masura, rima, ritm clasic), dar poate avea un ritm interior, dictat de ideea sau de starea poetica;
– versul alb – vers lipsit doar de rima.
Masura – este numarul silabelor dintr-un vers. Masura poate fi de la patru silabe, pana la 15-16 silabe, si chiar mai multe. Masura si ritmul sunt atribute importante ale versificatiei. De regula, intr-o poezie, versurile au aceeasi masura, dar exista si versuri cu masura diferita.
Rima – identitatea acustica a silabelor de la sfarsitul a doua sau mai multe versuri, incepand cu ultima vocala accentuata. Cand rima este imperfecta, ea poarta numele de asonanta (se potrivesc ultimele vocale ale versurilor si, aproximativ, consoanele). Considerata in literatura culta drept o licenta poetica, in poezia populara asonanta este des intalnita.
Rima se clasifica in functie de:
– silaba accentuata – rime masculine; rime feminine;
– pozitia in strofa – rima imperecheata (aabb), incrucisata (abab), imbratisata (abba), monorima (aaaa), rima variata/alba.
Ritmul – succesiunea regulata a unor silabe accentuate, neaccentuate si a pauzelor dintr-un vers.
– ritmuri binare: trohaic (/_),iambic (_ /);
– ritmuri ternare: dactilic (/_ _), amfibrahic (_ /_) si anapestic (_ _ /).