8
Jul

Dramaturgia

   Posted by:    in Teorie literara

Dramaturgia — acceptii ale termenului: text dramatic, arta a spectacolului teatral.
Dramaturgia - termen mai cuprinzator decat genul dramatic, incluzand atat conceptul de text dramatic, cat si pe acela de arta a spectacolului dramatic (reprezentarea scenica, in fata publicului, a textului dramatic).
Specii dramatice: tragedia, comedia, drama.

Structura textului dramatic
- constructia subiectului dramatic: conflicte dramatice, intriga, scena, relatii temporale fi spatiale;
Subiectul dramatic - o succesiune de evenimente reprezentate, care dezvolta un conflict dramatic; contine momentele subiectului (de la expozitiune la deznodamant).
Intriga - elementul care declanseaza actiunea in textul dramatic; complicatiile aparute pe parcursul desfasurarii subiectului.
Scena - unitate de constructie a piesei, caracterizata prin unitatea si tensiunea actiunii continute: o singura intamplare, intr-un cadru neschimbat.
- compozitia textului dramatic: act, scena, tablou, replica; indicatii scenice;
Diviziuni de natura diferita dupa genul spectacolului:
Tablouri - unitati mai intinse si mai vagi care apartin dramaturgiei baroce sau moderne si intre care pot sa intervina pauze temporale; implica, in general, prezenta elementelor vizuale si/sau istorice.
Acte - articularile teatrului clasic, care in principiu nu comporta intre ele decat slabe rupturi temporale, dar care fac in acelasi timp sa intervina o pauza a tuturor elementelor.
Scena - o diviziune a actiunii, care necesita o configuratie determinata a personajelor; o schimbare de scena implica o schimbare in co-prezenta personajelor sau modificarea locului/a timpului actiunii.
Replica - enunt de intindere variabila, rostit de un personaj pentru altul, in general in cursul unui schimb verbal; presupune un act de limbaj (in sens pragmatic); textul dramatic este, de obicei, construit sub forma schimbului de replici (cu exceptia monologului dramatic).
Didascalii - desemneaza tot ceea ce in textul dramatic nu este rostit de actor, dar serveste la transpunerea textului in spectacol;
- cuprind tot ceea ce permite sa determine conditiile enuntarii dialogului/discursului teatral: indicatiile scenice propriu-zise (de loc si de timp) si cele date actorului (gestica si vorbirea), ceea ce divizeaza discursul vorbit al operei (indicatia numelui personajului in fata textului de rostit);
- definesc doua tipuri de conditii de enuntare: cele propuse de fictiune si cele propuse de scena.
- personajul dramatic — modalitati de caracterizare.

Limbajul dramaturgiei. Expresivitate in textul dramatic
- particularitati ale constructiei dialogului dramatic; monologul;
Dialogul dramatic - este construit de autor pentru spectator; replicile sunt adresate direct participantilor la dialog (personajele), dar textul in ansamblu este “adresat” spectatorilor/cititorilor;
- este de multe ori conflictual (”duel verbal”), esentiala fiind definirea raporturilor de forta dintre personaje (acuzare, respingere, contrazicere, justificari etc.), nu schimbul de informatii.
Dubla enuntare - orice enunt are doi emitatori (scriitorul si personajul caruia i-a delegat vocea sa) si doi receptori (alocutorul-personaj si spectatorul); uneori personajul adreseaza spectatorului ceea ce este destinat celuilalt personaj (aparte-ul).
Monologul - forma de discurs teatral la care nu se asteapta raspuns si care presupune absenta interlocutorului scenic, receptorul fiind doar publicul;
- in general, presupune un dublu locutor in interiorul singurei voci a personajului (conflict intre vocile ce reflecta doua sisteme de valori sau stari sufletesti ireconciliabile);
- uneori, monologul se adreseaza unui interlocutor imaginar (de exemplu: divinitatea sau fiinta iubita), dar spectatorul este destinatarul secund al enuntului;
- solilocviul - discursul solitar pare sa fie expansiunea eului, fara destinatar: “monologul modern inchide personajul in subiectivitatea unui trait fara transcendenta, nici comunicare” (G. Genette).

Limbajul personajelor ca modalitate de caracterizare (registre stilistice in vorbirea personajelor); oralitate in dialogul dramatic.
Oralitatea - calitatea stilului unor opere literare de a parea vorbit, prin folosirea unor elemente de limba vorbita, care dau expunerii un caracter spontan si viu atat in dialogurile dintre personaje, cat si in naratiunea propriu-zisa. Oralitatea este caracterizata prin prezenta expresiilor si a zicerilor populare, colocviale sau prin marci ale dialogului, in dialogul dramatic, oralitatea este sugerata pe baza unei selectii din trasaturile specifice limbii vorbite.

This entry was posted on Wednesday, July 8th, 2009 at 12:28 pm and is filed under Teorie literara. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a reply

Name (*)
Mail (will not be published) (*)
URI
Comment