Dramaturgia — acceptii ale termenului: text dramatic, arta a spectacolului teatral.
Dramaturgia – termen mai cuprinzator decat genul dramatic, incluzand atat conceptul de text dramatic, cat si pe acela de arta a spectacolului dramatic (reprezentarea scenica, in fata publicului, a textului dramatic).
Specii dramatice: tragedia, comedia, drama.
Structura textului dramatic
– constructia subiectului dramatic: conflicte dramatice, intriga, scena, relatii temporale fi spatiale;
Subiectul dramatic – o succesiune de evenimente reprezentate, care dezvolta un conflict dramatic; contine momentele subiectului (de la expozitiune la deznodamant).
Intriga – elementul care declanseaza actiunea in textul dramatic; complicatiile aparute pe parcursul desfasurarii subiectului.
Scena – unitate de constructie a piesei, caracterizata prin unitatea si tensiunea actiunii continute: o singura intamplare, intr-un cadru neschimbat.
– compozitia textului dramatic: act, scena, tablou, replica; indicatii scenice;
Diviziuni de natura diferita dupa genul spectacolului:
Tablouri – unitati mai intinse si mai vagi care apartin dramaturgiei baroce sau moderne si intre care pot sa intervina pauze temporale; implica, in general, prezenta elementelor vizuale si/sau istorice.
Acte – articularile teatrului clasic, care in principiu nu comporta intre ele decat slabe rupturi temporale, dar care fac in acelasi timp sa intervina o pauza a tuturor elementelor.
Scena – o diviziune a actiunii, care necesita o configuratie determinata a personajelor; o schimbare de scena implica o schimbare in co-prezenta personajelor sau modificarea locului/a timpului actiunii.
Replica – enunt de intindere variabila, rostit de un personaj pentru altul, in general in cursul unui schimb verbal; presupune un act de limbaj (in sens pragmatic); textul dramatic este, de obicei, construit sub forma schimbului de replici (cu exceptia monologului dramatic).
Didascalii – desemneaza tot ceea ce in textul dramatic nu este rostit de actor, dar serveste la transpunerea textului in spectacol;
– cuprind tot ceea ce permite sa determine conditiile enuntarii dialogului/discursului teatral: indicatiile scenice propriu-zise (de loc si de timp) si cele date actorului (gestica si vorbirea), ceea ce divizeaza discursul vorbit al operei (indicatia numelui personajului in fata textului de rostit);
– definesc doua tipuri de conditii de enuntare: cele propuse de fictiune si cele propuse de scena.
– personajul dramatic — modalitati de caracterizare.
Limbajul dramaturgiei. Expresivitate in textul dramatic
– particularitati ale constructiei dialogului dramatic; monologul;
Dialogul dramatic – este construit de autor pentru spectator; replicile sunt adresate direct participantilor la dialog (personajele), dar textul in ansamblu este „adresat” spectatorilor/cititorilor;
– este de multe ori conflictual („duel verbal”), esentiala fiind definirea raporturilor de forta dintre personaje (acuzare, respingere, contrazicere, justificari etc.), nu schimbul de informatii.
Dubla enuntare – orice enunt are doi emitatori (scriitorul si personajul caruia i-a delegat vocea sa) si doi receptori (alocutorul-personaj si spectatorul); uneori personajul adreseaza spectatorului ceea ce este destinat celuilalt personaj (aparte-ul).
Monologul – forma de discurs teatral la care nu se asteapta raspuns si care presupune absenta interlocutorului scenic, receptorul fiind doar publicul;
– in general, presupune un dublu locutor in interiorul singurei voci a personajului (conflict intre vocile ce reflecta doua sisteme de valori sau stari sufletesti ireconciliabile);
– uneori, monologul se adreseaza unui interlocutor imaginar (de exemplu: divinitatea sau fiinta iubita), dar spectatorul este destinatarul secund al enuntului;
– solilocviul – discursul solitar pare sa fie expansiunea eului, fara destinatar: „monologul modern inchide personajul in subiectivitatea unui trait fara transcendenta, nici comunicare” (G. Genette).
Limbajul personajelor ca modalitate de caracterizare (registre stilistice in vorbirea personajelor); oralitate in dialogul dramatic.
Oralitatea – calitatea stilului unor opere literare de a parea vorbit, prin folosirea unor elemente de limba vorbita, care dau expunerii un caracter spontan si viu atat in dialogurile dintre personaje, cat si in naratiunea propriu-zisa. Oralitatea este caracterizata prin prezenta expresiilor si a zicerilor populare, colocviale sau prin marci ale dialogului, in dialogul dramatic, oralitatea este sugerata pe baza unei selectii din trasaturile specifice limbii vorbite.