Proza

Naratiunea
(1). Mod de expunere literara specific genului epic, prin care se dateaza fapte si intamplari, in succesiune temporala. Naratiunea poate fi lentificata intr-un text literar pe baza urmatoarelor caracteristici: existenta naratorului care povesteste la persoana I sau a III-a; existenta actiunii (totalitatea faptelor si a evenimentelor narate); incadrarea actiunii intr-un anumit timp si spatiu; prezenta personajelor implicate in actiune; temporalitatea (succesiunea in timp a intamplarilor narate); exprimarea indirecta a atitudinii autorului.
(2). Modalitatile nararii: relatare sau prezentare a evenimentelor.

Esentiale in constructia naratiunilor sunt relatiile temporale (succesiunea evenimentelor in timp) si cele cauzale (inlantuirea evenimentelor potrivit relatiei cauza-efect).

Naratiunile au narator/”povestitor” – cel care nareaza si naratar – cel caruia i se adreseaza naratorul. Prezenta lor poate fi mai puternic sau mai slab conturata.
Constructia subiectului si a discursului narativ: actiune, secventa narativa, episod, I conflict, relatii temporale si spatiale, momentele subiectului; povestire in rama, alternanta, inlantuire, incipit, final, elipsa, pauza descriptiva;
Incipit – secventa introductiva a textului narativ: prezentarea indicilor de timp si de spatiu, a unor personaje, comentariul preliminar al naratorului.
Final – sfarsitul textului narativ, care aduce rezolvarea conflictului (final inchis) sau nu (final deschis); epilog; simetria incipit – final.
Secventa narativa – unitate elementara a discursului narativ care contine relatarea unei singure intamplari; corespunde unui episod din planul subiectului.
Episod – (1). Sensul initial: actiune secundara dintr-o creatie epica sau dramatica, legata de actiunea principala, dar avand o anumita independenta fata de aceasta; divagatie; (2). Sensul actual: un eveniment din lantul evenimential al actiunii operei literare; parte a unei actiuni dintr-o opera literara epica, avand ca rol sa sustina ansamblul si unitatea acesteia – in structura narativa.
Inlantuire – procedeu de legare a secventelor intr-o opera epica, constand in dispunerea cronologica a intamplarilor. Secventele narative pot fi legate prin juxtapunere sau prin folosirea unor cuvinte care asigura continuitatea (la inceput, la un moment dat, apoi, in final). Respectand criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naratiunii sa devina alert.
Alternanta – procedeul prin care sunt prezentate alternativ doua intamplari/povestiri, procedeu evidentiat prin formulari precum: in acest timp, in acelasi timp, pe cand etc. Procedeul presupune trecerea de la un plan al naratiunii la altul, avand ca efect complicarea naratiunii.
Relatii temporale si spatiale
In cadrul narativ, naratiunea prezinta derularea in timp a actiunii, iar descrierea, asezarea in spatiu.
Un text narativ prezinta un spatiu imaginar, indiferent daca el este sau se vrea „realist”. Spatiul permite un itinerar; deplasarea personajelor se asociaza cu intalnirea aventurii. O calatorie poate servi ca declansator al actiunii. Functiile spatiului: (a.) decor al actiunii (poate fi supus observatiei personajelor); (b.) semnificatie simbolica a spatiului (stabilirea unei corespondente simbolice intre un personaj si un peisaj); c. permite intrigii sa evolueze (separarea, intalnirea personajelor).
Timpul narativ – in textele narative sunt doua temporalitati:
– aceea a universului reprezentat (o derulare, o cronologie a faptelor similara cu aceea a realitatii, avand un inceput, un mijoc si un final);
– aceea a discursului pe care-l reprezinta (limbajul are diferite timpuri verbale cu nuante aspectuale importante pentru a infatisa evenimentele din diferite perspective). De aceea poate exista un decalaj intre timpul derularii faptelor (timpul fictiunii sau timpul trait de personaje) si timpul discursului narativ, al povestirii.
Decalajul in raport cu ordinea cronologica a faptelor se poate concretiza in retrospectie (intoarcere in trecut, cu rol explicativ) sau in anticipare (rara, pentru ca ucide curiozitatea cititorului). Daca nu exista decalaj, povestirea este lineara.
Decalajul in raport cu ordinea evenimentelor
Elipsa – un fapt reconstituibil nu este povestit explicit; omisiunea unui moment in discursul narativ, dar banuit/reconstituit in planul evenimentelor.
Decalajul in raport cu durata
Elipsa – omisiunea unui moment in discursul narativ, fie pentru ca nu este interesanta, fie pentru ca e un trucaj diegetic (in romanul politist).
Pauza descriptiva pe parcursul discursului nu corespunde nici unui timp fictional, fiind o descriere statica; inclusa in naratiune, are ca efect crearea suspansului printr-un moment de asteptare – una dintre functiile descrierii (rolurile diegetice, cf. Genette), alaturi de functia decorativa, de functia explicativa si de aceea simbolica.

Constructia subiectului

Actiunea – totalitatea evenimentelor, a faptelor si intamplarilor semnificative, prezentate in succesiunea lor intr-o opera literara (epica sau dramatica), determinate de relatiile care se stabilesc intre personaje. Din punctul de vedere al timpului, actiunea poate fi continua (cronologica) si discontinua (retrospectiva). Din punctul de vedere al spatiului, actiunea poate fi lineara (urmareste evolutia unui personaj) sau in planuri paralele.
Conflictul in opera literara – elementul esential care determina actiunea intr-o creatie epica sau dramatica; confruntare/opozitie intre doua sau mai multe personaje, atitudini, conceptii sau sentimente.
Conflictul exterior – intre doua personaje, intre individ si societate, intre individ si destin; ciocnirea de interese intre personaje, avand mentalitati, tendinte diferite.
Conflictul interior – intre diverse stari, sentimente, idei, ganduri, tendinte contradictorii ale aceluiasi personaj (de exemplu: intre datorie si pasiune, intre ratiune si sentiment).

Momentele subiectului
Expozitiune – primul moment al subiectului, in care sunt prezentate cititorului premisele necesare intelegerii actiunii: spatiul, timpul si unele personaje.
Intriga – (1). moment al subiectului unei opere literare epice sau dramatice; care declanseaza conflictul; (2). structura narativa a unei opere literare; formata din mai multe episoade/scene, intriga organizeaza evenimentele care formeaza structura operei.
Desfasurarea actiunii – succesiunea evenimentelor care marcheaza evolutia conflictului.
Punctul culminant – momentul de maxima intensitate a tensiunii/a actiunii.
Deznodamant – ultimul moment al subiectului unei opere literare epice sau dramatice, care urmeaza dupa punctul culminant, aducand, de obicei, solutionarea conflictului care a declansat actiunea, si in care soarta personajelor este fixata.

Personajele
Tipuri de personaje/clasificare in functie de:
– locul ocupat in economia operei: principale, secundare, episodice;
– semnificatia etica: pozitive, negative;
– raportul cu realitatea: fantastice, legendare, alegorice, istorice, autobiografice etc;
– amploarea caracterizarii si a investigarii psihologice (cf. E.M. Forster): „plate” (unilaterale), „rotunde” (complexe);
– curent literar: in clasicism – „caractere” (construite pe o dominanta psihologica sau comportamentala), in romantism – personaje cu insusiri exceptionale si construite in perechi antitetice, in realism – personaje „tipice” pentru o categorie sociala, determinate in raport cu mediul, in naturalism – personaje dominate de patologie si ereditate, determinate preponderent biologic.

Modalitati si procedee de caracterizare a personajului:
– procedee de caracterizare directa: realizata de catre narator, de alte personaje, autocaracterizare;
– procedee de caracterizare indirecta: realizata prin fapte, comportament, atitudini, limbaj, gesturi, mimica, relatii cu alte personaje, vestimentatie, statut social, nume.

Limbajul prozei narative
Stil direct (vorbire directa) – modalitate de redare integrala (fara modificari) a spuselor cuiva/a replicilor/a celor enuntate de cineva, prin folosirea persoanei I si a II-a; vorbirea directa este adesea precedata de doua puncte si marcata/introdusa prin linie de dialog sau ghilimele.
Stil indirect (vorbire indirecta) – modalitate de transpunere a spuselor cuiva/a replicilor, cu modificari determinate de trecerea de la persoana I la persoana a II-a si de subordonarea sintactica prin conjunctie fata de verbe de declaratie. Atitudinea naratorului fata de informatia redata poate fi cunoscuta prin utilizarea anumitor verbe de declaratie sau adverbe modale.
Stil indirect liber (vorbire indirecta libera) – modalitate de redare a spuselor cuiva de catre narator, fara a le face dependente de verbe de declaratie, fara a folosi conjunctii subordonatoare specifice stilului indirect, dar si fara marcile reproducerii discursului (linie de dialog sau ghilimele) proprii stilului direct; interferenta vorbirii directe cu vorbirea indirecta; integrarea in limbajul naratorului a limbajului personajelor, care faciliteaza transpunerea proceselor psihice care nu sunt verbalizate de personaj.

Monologul interior, mod de expunere, recurge uneori la vorbirea indirecta libera, ca modalitate de redare a vorbirii, dar nu se confunda cu ea.

Registre stilistice (popular si cult, scris si oral, arhaic si neologic, regional, argotic, literar etc.).